Oceanele conţin peste 1 350 de milioane de kilometri cubi de apă, aproape 97% din întreaga cantitate de apă de pe Terra. Sarea din apa lor ar fi suficientă ca să acopere întreaga Europă cu un strat gros de 5 kilometri. În prezent se consideră că Pământul are 5 oceane, în ordinea mărimii: Pacific, Atlantic, Indian, Antarctic şi Arctic.
Apele oceanice nu stau pe loc, ci sunt mişcate de maree şi de curenţi. Mareele pun apele în mişcare zilnic datorită atracţiei gravitaţionale a Lunii. Curenţii, mari benzi de apă curgătoare, călătoresc în jurul globului. Ei sunt de două feluri: curenţi de suprafaţă, puşi în mişcare de vânt, şi curenţi de adâncime, generaţi de diferenţele de densitate (cu cât apa este mai sărată şi rece, cu atât densitatea ei este mai mare).
În largul oceanului, curenţii se mişcă în direcţia acelor de ceasornic în emisfera nordică şi în sens contrar acelor de ceasornic în cea sudică. Acesta este efectul forţei Coriolis, determinat de mişcarea de rotaţie a Pământului. Curenţii oceanici au o mare influenţă asupra climei. De exemplu, Curentul Golfului, care este unul cald, face ca în nord-vestul Europei iernile să fie destul de blânde.
Bazine oceanice
În majoritate, fundul oceanului arată ca o câmpie întinsă, dar în bazinele oceanice apar şi lanţuri muntoase, conuri vulcanice, dorsale lungi, fose adânci şi taluzuri abrupte la marginea continentelor. Platforma continentală, care mărgineşte câmpia abisală, coboară printr-un povârniş (taluz) continental, relativ abrupt, până în adâncuri. Platforma continentală este, de fapt, o parte a masei continentale situată sub apă, la adâncimi care nu depăşesc 200 de metri. Aici se concentrează majoritatea organismelor din ocean.
Apele de la suprafață
În apele de la suprafaţa oceanului se întâlnesc forme de viaţă variate. Aici lumina soarelui pătrunde în apă făcând posibilă creşterea plantelor. Spre deosebire de plantele de uscat, cele marine nu au cum să-şi înfigă rădăcinile în substrat. Ele plutesc prin apă sub formă de organisme minuscule, de obicei, monocelulare, care formează fitoplanctonul şi folosesc lumina solară şi nutrienţii dizolvaţi în apă pentru a produce substanţe organice prin fotosinteză.
Fitoplanctonul alcătuieşte cea mai mare parte a materiei vegetale din oceane (mici cantităţi sunt furrnizate de algele pluricelulare şi de iarba-de-mare, care creşte în apele puţin adânci). Se poate dezvolta foarte repede, constituind primul stadiu, de importanţă vitală, în reţeaua trofică a oceanelor.
Recife de corali
Coralii pot fi găsiţi în apele tropicale puţin adânci din jurul insulelor vulcanice sau din apropierea ţărnurilor stâncoase ale continentelor. Ei sunt alcătuiţi din animale mici, numite polipi, care trăiesc în colonii numeroase. După ani şi ani, coloniile de polipi pot să construiască bancuri mari de corali, numite recife. Există multe specii de corali, care au culori strălucitoare, de aceea reciful arată ca o grădină submarină. Doar partea vie de la suprafaţă a coralilor este colorată – stratul de corali morţi de dedesubt este alb. În recifele de corali, viaţa animală este abundentă.
Viața în adancurile oceanului
Razele soarelui nu pot pătrunde mult prin apă, aşa că sub 200 de metri adâncime lumina este foarte slabă, iar sub 1 000 de metri apa este complet neagră şi foarte rece. Fitoplanctonul nu poate exista în astfel de condiţii, iar numărul de animale este foarte scăzut. Deoarece nu există plante cu care să se hrănească, vietăţile care trăiesc în adâncuri trebuie să recurgă la resurse alternative.
Unele animale consumă materia organismelor vegetale şi animale moarte care cad ca o ploaie din stratul de apă de la suprafaţă. Altele, ca peştele-bardă, se ridică la suprafaţă ca să mănânce şi apoi revin în apele adânci. În drumul lor trebuie să se ferească de numeroşii răpitori de adâncime care patrulează prin apele întunecate.
Pe fundul oceanului
Pe fundul oceanului, la circa 4 500 de metri adâncime, este întuneric complet şi apa foarte rece. Animalele care trăiesc acolo nu se pot folosi de ochi pentru a-şi găsi hrana - de fapt, majoritatea sunt oarbe. În schimb, au simţul tactil foarte dezvoltat, adică au capacitatea de a detecta schimbările chimice din apă pentru a ajunge la sursa de hrană.
Fundul oceanului este acoperit cu un strat gros de sedimente, alcătuite din nisip, mâl, particule fine de rocă, precum şi resturi ale animalelor şi plantelor care trăiesc în apele de suprafaţă. Unele animale care se hrănesc cu aceste resturi se îngroapă în mâl sau se târăsc pe deasupra lui.
Hornurile negre
Bazinele oceanelor sunt străbătute de lanţuri muntoase subacvatice, numite dorsale oceanice. În aceste locuri, scoarţa terestră se despică treptat şi magma, rocă topită fierbinte, se ridică spre suprafaţa fundului de ocean. Apa, care pătrunde prin fisurile rocilor, se încălzeşte în contact cu magma. Țâşneşte apoi prin crăpăturile scoarţei sub forma unor izvoare hidrotermale.
Aceste jeturi de apă sunt bogate în minerale provenite din scoarţa Pământului, în special, în sulf. Mineralele se depun treptat în jurul izvoarelor, dând naştere unor hornuri înalte. Din cauza sulfului, apele din jurul izvoarelor sunt negre.
