Vaccinarea debutează foarte timpuriu ca practică folosită în lupta de combatere a bolilor transmisibile. În China, în secolul XV, se utiliza variolizarea, metodă principal asemănătoare vaccinării, pentru inducţia artificială a rezistenţei specifice la variolă. Pornind de la observaţia că această boală, de obicei fatală, evoluează mai uşor la o serie de indivizi, variola minor, se conservau crustele acestor forme favorabile care erau apoi prizate de cei ce nu trecuseră prin boală. Voltaire relatează o tehnică de variolizare puţin diferită de cea actuală: inocularea lichidului provenit din pustulele formelor benigne. Indiferent de procedeu (depunerea unei cruste în nară, inserţie epidermică prin zgârierea pielii, flagelarea cu nuieluşe înmuiate în puroi variolic, purtarea unor cămăşi umezite cu produse variolice), ţelul era acelaşi: conferirea unei variole benigne persoanei inoculate, care, în acest mod, va fi ferită de o variolă mortală.
Dar benignitatea putea să reflecte nu numai virulenţa slabă agermenului, ci şi rezistenţa ridicată a gazdei. De aceea, de multe ori, variolizarea era urmată de accidente grave, forme fatale de boală.
Vaccinarea antivariolică - prima acţiune medicală profilactică din punct de vedere istoric, este rezultatul studiilor medicului de ţară englez Edward Jenner (1749 - 1823). Jenner a combinat într-o manieră genială practica variolizării cu observaţia populară după care muncitorii agricoli nu erau atinşi de variolă în timpul epidemiilor.
În timpul unei epidemii de variolă, în 1796, el a inoculat unui copil de 8 ani (Jammes Phillipps) puroiul unei pustule variolice de la mâna unei mulgătoare infectate cu variola vacilor. Două incizii pe braţul copilului, pătrunzând uşor pielea, au fost acoperite cu puroi. După opt zile, copilul era sănătos, rămânând doar o mică cicatrice, cu care suntem obişnuiţi astăzi fiecare dintre noi. Beneficiul real al acestei tehnici a putut fi probat la 1 august 1796 şi câteva luni mai târziu când acelaşi copil a fost inoculat în două rânduri cu lichid din pustule reale de variolă. Aceste inoculări au foat suportate fără reacţie.
Care este explicaţia acestei reuşite? Variola omului (vărsatul negru) ca şi variola vacii (buba vacii) sunt boli transmisibile provocate de virusuri înrudite. Se cunosc zece virusuri variolice care provin prin evoluţia pe gazde diferite (om, maimuţă, bovine, porcine, păsări, etc.) a unui strămoş viralunic. Această evoluţie a contribuit la individualizarea unor virusuri care nu sunt contagioase decât pentru gazda la care s-au adaptat. Între unele dintre ele există înrudiri care fac să le putem utiliza drept vaccinuri împotriva altora (în cazul lui Jenner, cel de vacă împotriva variolei omului). Pătrunzând în intimitatea fenomenului, putem astăzi explica rezistenţa conferită de tehnica jenneriană. Inocularea virusului variolei vacii (denumit virus vaccinal) determină producţia de anticorpi capabili să anihileze virulenţa atât a virusului vaccinal, cât şi a unuia înrudit: virusul variolei omului. Organismul cu astfel de anticorpi este rezistent în cursul epidemiilor de variolă şi este refractar chiar la încercarea premeditară de a se introduce această boală (experimental).
Jenner a publicat în 1798 într-un memoriu rezultatele acestui experiment, ca şi ale altora ce i-au urmat. Difuzarea preţioasei limfe vaccinale s-a asigurat iniţial prin metoda vaccinării de la braţ la braţ. Acest lanţ de transmitere a purtat virusul vaccinal de la Gloucester la Londra, apoi în Europa şi în toată lumea. Legenda spune că Jenner ar fi încercat să trimită virusul în Rusia şi India, dar lanţul transmiterii umane de la braţ la braţ ar fi fost întrerupt de persoanele imune care făcuseră deja boala.
În 1798 - 1799 lucrarea lui Jenner a fost tradusă în Germania, iar Ballhorn şi Stromeyer au practicat la Hanovra primele vaccinări cu material trimis de Jenner. Un regulament oficial vizând vaccinarea n-a fost publicat decât în 1805 printr-un edict de Saxa, dar spre a deveni lege pentru vaccinarea imperiului a trebuit să se aştepte până în 1874. Dealtfel, Jenner şi-a găsit mulţi critici postumi şi în propria ţară, ceea ce a întârziat mult valorificarea deplină a descoperirii sale. Variolizarea, metoda veche, cu o mortalitate în jur de 2%, a continuat să fie preferată în Anglia până în 1840. Aceleaşi întârzieri, care au costat probabil mii de vieţi, s-au repetat în generalizarea altor vaccinuri şi, din nefericire, se mai produc şi astăzi.
Jenner a netezit calea lui Pasteur (1822 - 1895), omul ale cărui cercetări în unele boli infecţioase au deschis epoca modernă a imunologiei. Pasteur a pus la punct metodologia atenuării artificiale a virulenţei germenilor în rabie, antrax, holera păsărilor, lucrări care sunt şi astăzi aplicate. Vaccinul antirabic, pus la punct în 1885, are un istoric interesant, popularizat de multe lucrări.
Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX este epoca în care sunt elaborate şi aplicate cele mai multe vaccinuri. În 1892, Hafkin îşi leagă numele de vaccinarea antiholerică; în 1913, Behring introduce imunizarea antidifterică, perfecţionată în 1923 de Ramon şi Glenny; în 1921, Calmette şi Guerin pun la punct vaccinarea în tuberculoză.
Sursa: https://www.scribd.com/doc/69941056/Din-istoricul-vaccinarilor
